Iată un nou an trece spre nefiinţă, iar un altul e pregătit să se nască.
Catren - O alta abordare
Spaţii calde de priviri întortocheate
Ziduri roase din amurg, de frig...
Buzele ne sunt îngheţate
De rabdare...sau suspin.
Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera
Week-end-ul fiind doar un pasaj de trecere intre munca si odihna simteam nevoia sa revin la unul din hobby-urile mele. Sambata, in timpul unei prelungi cumparaturi prin piata, avusesem atasat de o ureche, o casca, prin care ascultasem postul de radio Romania Cultural. Ciudat...ar spune unii...si ii cred pe cuvant, cine ar mai face o asemena chestie....:) ...sa asculte emisiune de cultura in timpul peregrinarilor sale prin piata.
Invitatul din acea emisiune...a carui inceput nu l-am prins, a fost Stelian Tanase. A durat ceva timp emisiunea aceea. Insa de atunci am ramas in minte cu un nume....Milan Kundera. Ecourile numelui sau mi se spargeau de timpan......auzisem undeva, candva acest nume. Dupa putin timp ma desmeticisem din reverie. Evident il studiasem in liceu...cum de altfel se studiaza mai aproape toti literatii, insa, fara noima pentru mine la acea data. Acum parca, ceva, ma pornise sa caut sa aflu mai multe detalii despre el.
Ajungand acasa si despovarandu-ma de toate bagajele primul lucru facut a fost sa intru pe internet si sa dau un search numelui care imi obosea obsesiv urechea....mintea.
Milan Kundera....prozator ceh...in fata mi se afisau titlurile sale ce vazusera lumina tiparului. Un titlu mi-a acaparat pentru moment atentia si am inceput sa verific....imposibila usuratate a fiintei......parea un titlu destul de atragator pentru un novice in ale literaturii. Un simplu om caznit care are o deosebita placere sa isi piarda timpul, in zilele noastre, sa se piarda printre nuantele unor timpuri paralele timpului nostru.
Nestand pe ganduri facusem rost de faimoasa opera a autorului care, desi o gasisem in engleza,....nu reprezenta niciun impediment pentru mine.
Am inceput, languros, sa o citesc. Nu reusisem sa citesc mult, deoarece in engleza fiind trebuia sa ma lupt si cu tradusul...sa inteleg despre ce vroia sa zica autorul. Mesajul lui.
Pornise de la o idee a lui Nietzsche si anume cea a eternei reveniri.....idee cu care Nietzsche i-a incurcat des pe ceilalti filosofi. A gandi ca totul se repeta la fel, cum odata am experimentat un lucru... ca recurenta insasi se repeta la infinit.
Transpunandu-l la negativ acest mit al eternei reveniri sustine ca o viata care dispare o data pentru totdeauna, e ca o umbra, fara greutate, moarta in avans, iar daca a fost oribila, frumoasa ori sublima este infioratoare...si frumusetea nu mai conteaza. E ca si cum doua regate din Africa secolului al 15-lea ar purta un razboi...care nu schimba cu nimic destinul lumii....chiar daca sute de mii de negrii pier in chinuri groaznice...s-ar repeta. Evident prin repetare tot nu va schimba nimic in cursul istoriei omenirii insa va deveni o masa solida, permanent protuberanta si ireparabila fara rost.
Un alt caz despre care se face referire .....acel binecunoscut Robespierre al Revolutiei Franceze. Daca revolutia franceza s-ar repeta la nesfarsit atunci istoricii francezi ar fi mai putin mandri de Robespierre. avand in vedere ca ei se confrunta cu ceva ce nu va mai avea loc, anii sangerosi ai revolutiei s-au transformat doar in cuvinte, teorii si discutii. Existat totusi o diferenta mare intre un Robespierre ce apare numai o data in istorie si un Robespierre ce apare mereu, decapitand....ad infinitum....capii Frantei.
Cam atat citisem...deja ma captivase efectiv. Desi imi ramase in memorie si imi va ramane ...mult timp de acum incolo....o fraza...
In amurgul lucrurilor, toate sunt luminate de o aura de nostalgie chiar si ghilotina....
Evident va doresc pofta la citit...merita.
Imposibila usuratate a fiintei de Milan Kundera.
Invitatul din acea emisiune...a carui inceput nu l-am prins, a fost Stelian Tanase. A durat ceva timp emisiunea aceea. Insa de atunci am ramas in minte cu un nume....Milan Kundera. Ecourile numelui sau mi se spargeau de timpan......auzisem undeva, candva acest nume. Dupa putin timp ma desmeticisem din reverie. Evident il studiasem in liceu...cum de altfel se studiaza mai aproape toti literatii, insa, fara noima pentru mine la acea data. Acum parca, ceva, ma pornise sa caut sa aflu mai multe detalii despre el.
Ajungand acasa si despovarandu-ma de toate bagajele primul lucru facut a fost sa intru pe internet si sa dau un search numelui care imi obosea obsesiv urechea....mintea.
Milan Kundera....prozator ceh...in fata mi se afisau titlurile sale ce vazusera lumina tiparului. Un titlu mi-a acaparat pentru moment atentia si am inceput sa verific....imposibila usuratate a fiintei......parea un titlu destul de atragator pentru un novice in ale literaturii. Un simplu om caznit care are o deosebita placere sa isi piarda timpul, in zilele noastre, sa se piarda printre nuantele unor timpuri paralele timpului nostru.
Nestand pe ganduri facusem rost de faimoasa opera a autorului care, desi o gasisem in engleza,....nu reprezenta niciun impediment pentru mine.
Am inceput, languros, sa o citesc. Nu reusisem sa citesc mult, deoarece in engleza fiind trebuia sa ma lupt si cu tradusul...sa inteleg despre ce vroia sa zica autorul. Mesajul lui.
Pornise de la o idee a lui Nietzsche si anume cea a eternei reveniri.....idee cu care Nietzsche i-a incurcat des pe ceilalti filosofi. A gandi ca totul se repeta la fel, cum odata am experimentat un lucru... ca recurenta insasi se repeta la infinit.
Transpunandu-l la negativ acest mit al eternei reveniri sustine ca o viata care dispare o data pentru totdeauna, e ca o umbra, fara greutate, moarta in avans, iar daca a fost oribila, frumoasa ori sublima este infioratoare...si frumusetea nu mai conteaza. E ca si cum doua regate din Africa secolului al 15-lea ar purta un razboi...care nu schimba cu nimic destinul lumii....chiar daca sute de mii de negrii pier in chinuri groaznice...s-ar repeta. Evident prin repetare tot nu va schimba nimic in cursul istoriei omenirii insa va deveni o masa solida, permanent protuberanta si ireparabila fara rost.
Un alt caz despre care se face referire .....acel binecunoscut Robespierre al Revolutiei Franceze. Daca revolutia franceza s-ar repeta la nesfarsit atunci istoricii francezi ar fi mai putin mandri de Robespierre. avand in vedere ca ei se confrunta cu ceva ce nu va mai avea loc, anii sangerosi ai revolutiei s-au transformat doar in cuvinte, teorii si discutii. Existat totusi o diferenta mare intre un Robespierre ce apare numai o data in istorie si un Robespierre ce apare mereu, decapitand....ad infinitum....capii Frantei.
Cam atat citisem...deja ma captivase efectiv. Desi imi ramase in memorie si imi va ramane ...mult timp de acum incolo....o fraza...
In amurgul lucrurilor, toate sunt luminate de o aura de nostalgie chiar si ghilotina....
Evident va doresc pofta la citit...merita.
Imposibila usuratate a fiintei de Milan Kundera.
Testul Jung (rezutatele mele)
| Jung Ideal vs. Real Test
|
personality tests by similarminds.com
Jurnalul frunzelor tarzii (din lumea celor care aproape nu cuvanta)
Din pat priveam prin geam o frunză, ce stingheră se mişca în direcţia vântului. Mă uitam fix la ea şi toate gândurile mi se comprimau la simplitatea acestei frunze. Nu atât forma cât paleta cromatică a acesteia îmi scălda ochii, inundându-i în culori din cele mai variate. Sunt nuanţele unui anotimp ce refuză să se desprindă de pe ramură. E ultima redută care nu se lasă defel cucerită, la fel de tomnatică precum anotimpul în sine. Ultima virgină care rămâne castă pentru totdeauna sau cel puţin până la apariţia vreunei frunze trubadur care din aer în plină mişcare încearcă să o atragă spre el.
Dacă frunzele ar fi oameni...îmi spuneam în sine. Viaţa unei frunze....murmuram în continuare, însă tot din ceea ce grăiam cu vocea gândului, nimic nu găseam spectaculos. Nici un cuvânt...nici o idee. Brusc îmi aduc aminte că e sâmbată. Mă panicasem pentru câteva secunde crezând că e una din zilele acelea ale săptămânii în care trebuie respectat ritualul dinamic şi ciclic ce mă angrenează în fiecare dimineaţă, ca într-un soi de preambul, pentru viaţa de peste zi. E sâmbătă.
Cu acest gând am închis din nou ochii încercând să adorm. Nimic nu se compară cu un somn dulce de dimineaţă. E singura zi în care îmi permit să recuperez acele dimineţi pierdute în detrimentul rutinei locului meu de muncă. Încet, încet, mintea mi se prăvălea în adâncurile visurilor. Un soi de caleidoscop alcătuit din mai multe culori îmi era culoar spre un tărâm ce îmi era deloc necunoscut.
Deodată întuneric. Nu deosebeam nimic în jurul meu, nici măcar pe mine. Întunericul acela nu doar că îmi cauza frică, ci pe deasupra mă înfrigura, mă însingura. Stăteam gol rezemat pe întuneric. Un întuneric fără colţuri, fără margini, fără...limite. În acel întuneric puteai să faci orice: să urli, să alergi până puterile nu te mai ţineau, până când lacrimile prindeau ţurţuri, şi tot nu era nimeni să te salveze. Tind să cred că inconştientul mă făcea să traiesc o realitate abstractă a problemelor la care fusesem expus zi de zi. O realitate monocromă în care orice problemă prindea nuanţa gravităţii problemei. Pe măsură ce mă întorceam de pe o parte pe alta, fizic, în vis, frigul părea să se domolească. Negrul devenea din ce în ce mai cald. Eram cu faţa spre fereastră şi lumina dimineţii îmi cobora până adânc în vis creîndu-şi loc printre pleoapele întredeschise. Acel negru devenise acum un alb-gălbui sub a cărei intensitate totul prindea acum contur. Inclusiv eu. În faţa mea, falnic, un copac îmbătrânit în decursul unor veacuri de visuri, sprijinea cu crengile sale visurile oamenilor. Fiecare frunză reprezenta un vis. Crengile atingeau pământul. Între mine şi copac se interpunea o vale adâncă, de netrecut. Ajunsesem pe marginea văii. Privirea mea de om nu putea să cuprindă abisul. Văzusem doar o mică parte din rădăcinile încolăcite a acelui copac ce îşi croia drum spre abis. Oare din acel abis visele îşi adunau materia? Pământul sterp însufleţea doar copacul. Stăteam nemişcat cu privirea aţintită spre copac. Încercam să descifrez frunzele, visele. Nimic din orice combinaţie al orcărui unghi din care priveam nu mi se dezvăluia. În aer nu era vânt, doar o simplă briză ce adia mişcarea frunzelor. Era dansul frunzelor, ori mai degrabă dansul visurilor. Era plăcut să stai, să priveşti, mă cuprindea o linişte eternă. Dar dacă frunzele sunt vise atunci pământul pe cine reprezintă? Să fie alcătuit din puţina materie a fiecărui om căruia îi este îngăduit să viseze? Brusc copacul dispăruse şi odată cu el visul, căci cu cât mai tare munceam să aflu ceva despre el visul se îndepărta de mine.
Deschisesem ochii, era amiază. Prin mişcări tactice reuşisem să mă ridic din pat şi să deschid fereastra. Afară frig. Începând cu aceea seară nimic din ceea ce visasem sâmbătă dimineaţa nu îmi mai reveanea oricât de tare mă străduiam să pătrund în vis mereu mă loveam de o fundătură. Alteori pătrundeam în diverse vise minoice din care cu greu puteam ieşi.
Trecură lunile reci ale anului: ianuarie şi februarie cu zăpezile lor. Martie a venit şi ea cu noi speranţe. Cu primăvara. O primăvară în care oscilau ninsorile cu ploile şi orele senine cu soare. Era o bătălie între fiicele anului. Iarna nu vroia să cedeze locul Primăverii. Primăvara şi-a luat ca aliat Toamna cu ale ei ploi dese şi nesfârşite. Noi oamenii priveam atent acest magnific spectacol al anotimpurilor. Într-una din zile priveam copacul din faţa ferestrei mele. De abia acum observasem că şi-a lepădat în cele din urmă ultima frunză. Târziu descoperisem, de fapt cum de obicei descoperim orice lucru minunat...târziu îi dăm importanţa cuvenită. Priveam cu o oarecare ură copacul. Îmi revenea în memorie episodul biblic al primei lepădări. Cum Iuda Iscarioteanul îl vându-se pe Iisus. Copacul, acum gol, semăna în faţa acestei bătălii anotimpuale cu un adevărat Iuda. Un Iuda de care erau atârnate crengile goale. Resemnat.
Resemnate sunt ele zilele în care se sparge ecoul clipelor de ieri şi se adună cele de mâine. Săptămâni întregi de aşteptare îngheţate de dorinţa de a avea ceva, pe cineva. Zilnic în periplul meu spre locul de munca trec prin curtea muzeului. Specii întregi de copaci îţi zâmbesc înca de la intrarea în curte, mereu aplecaţi să îţi ureze o zi plăcută. În spatele tău laşi mereu o umbră de salut şi măcar o promisiune pe care o reînnoieşti oridecâteori treci pe aceea alee. Fiecare pas cu greutatea sufletului său se recunoaşte, lăsând câte o urma pe drumul vieţii. Şi după ce ieşi din parcul muzeului primeşti o senzaţie de mulţumire sufletească datorită frunzelor care cu ale lor forme bizare, geometrice ţi se închid în priviri. Şi zile întregi grupate în unităţi de săptămâni care la rândul lor sunt ierarhizate în mănunchiuri de luni şi cicluri de ani, trec fără să le observi conturul; prin ce forma suferă schimbarea timpului? Prin ce fereastră îşi i-au zborul?
Dacă frunzele ar fi oameni...îmi spuneam în sine. Viaţa unei frunze....murmuram în continuare, însă tot din ceea ce grăiam cu vocea gândului, nimic nu găseam spectaculos. Nici un cuvânt...nici o idee. Brusc îmi aduc aminte că e sâmbată. Mă panicasem pentru câteva secunde crezând că e una din zilele acelea ale săptămânii în care trebuie respectat ritualul dinamic şi ciclic ce mă angrenează în fiecare dimineaţă, ca într-un soi de preambul, pentru viaţa de peste zi. E sâmbătă.
Cu acest gând am închis din nou ochii încercând să adorm. Nimic nu se compară cu un somn dulce de dimineaţă. E singura zi în care îmi permit să recuperez acele dimineţi pierdute în detrimentul rutinei locului meu de muncă. Încet, încet, mintea mi se prăvălea în adâncurile visurilor. Un soi de caleidoscop alcătuit din mai multe culori îmi era culoar spre un tărâm ce îmi era deloc necunoscut.
Deodată întuneric. Nu deosebeam nimic în jurul meu, nici măcar pe mine. Întunericul acela nu doar că îmi cauza frică, ci pe deasupra mă înfrigura, mă însingura. Stăteam gol rezemat pe întuneric. Un întuneric fără colţuri, fără margini, fără...limite. În acel întuneric puteai să faci orice: să urli, să alergi până puterile nu te mai ţineau, până când lacrimile prindeau ţurţuri, şi tot nu era nimeni să te salveze. Tind să cred că inconştientul mă făcea să traiesc o realitate abstractă a problemelor la care fusesem expus zi de zi. O realitate monocromă în care orice problemă prindea nuanţa gravităţii problemei. Pe măsură ce mă întorceam de pe o parte pe alta, fizic, în vis, frigul părea să se domolească. Negrul devenea din ce în ce mai cald. Eram cu faţa spre fereastră şi lumina dimineţii îmi cobora până adânc în vis creîndu-şi loc printre pleoapele întredeschise. Acel negru devenise acum un alb-gălbui sub a cărei intensitate totul prindea acum contur. Inclusiv eu. În faţa mea, falnic, un copac îmbătrânit în decursul unor veacuri de visuri, sprijinea cu crengile sale visurile oamenilor. Fiecare frunză reprezenta un vis. Crengile atingeau pământul. Între mine şi copac se interpunea o vale adâncă, de netrecut. Ajunsesem pe marginea văii. Privirea mea de om nu putea să cuprindă abisul. Văzusem doar o mică parte din rădăcinile încolăcite a acelui copac ce îşi croia drum spre abis. Oare din acel abis visele îşi adunau materia? Pământul sterp însufleţea doar copacul. Stăteam nemişcat cu privirea aţintită spre copac. Încercam să descifrez frunzele, visele. Nimic din orice combinaţie al orcărui unghi din care priveam nu mi se dezvăluia. În aer nu era vânt, doar o simplă briză ce adia mişcarea frunzelor. Era dansul frunzelor, ori mai degrabă dansul visurilor. Era plăcut să stai, să priveşti, mă cuprindea o linişte eternă. Dar dacă frunzele sunt vise atunci pământul pe cine reprezintă? Să fie alcătuit din puţina materie a fiecărui om căruia îi este îngăduit să viseze? Brusc copacul dispăruse şi odată cu el visul, căci cu cât mai tare munceam să aflu ceva despre el visul se îndepărta de mine.
Deschisesem ochii, era amiază. Prin mişcări tactice reuşisem să mă ridic din pat şi să deschid fereastra. Afară frig. Începând cu aceea seară nimic din ceea ce visasem sâmbătă dimineaţa nu îmi mai reveanea oricât de tare mă străduiam să pătrund în vis mereu mă loveam de o fundătură. Alteori pătrundeam în diverse vise minoice din care cu greu puteam ieşi.
Trecură lunile reci ale anului: ianuarie şi februarie cu zăpezile lor. Martie a venit şi ea cu noi speranţe. Cu primăvara. O primăvară în care oscilau ninsorile cu ploile şi orele senine cu soare. Era o bătălie între fiicele anului. Iarna nu vroia să cedeze locul Primăverii. Primăvara şi-a luat ca aliat Toamna cu ale ei ploi dese şi nesfârşite. Noi oamenii priveam atent acest magnific spectacol al anotimpurilor. Într-una din zile priveam copacul din faţa ferestrei mele. De abia acum observasem că şi-a lepădat în cele din urmă ultima frunză. Târziu descoperisem, de fapt cum de obicei descoperim orice lucru minunat...târziu îi dăm importanţa cuvenită. Priveam cu o oarecare ură copacul. Îmi revenea în memorie episodul biblic al primei lepădări. Cum Iuda Iscarioteanul îl vându-se pe Iisus. Copacul, acum gol, semăna în faţa acestei bătălii anotimpuale cu un adevărat Iuda. Un Iuda de care erau atârnate crengile goale. Resemnat.
Resemnate sunt ele zilele în care se sparge ecoul clipelor de ieri şi se adună cele de mâine. Săptămâni întregi de aşteptare îngheţate de dorinţa de a avea ceva, pe cineva. Zilnic în periplul meu spre locul de munca trec prin curtea muzeului. Specii întregi de copaci îţi zâmbesc înca de la intrarea în curte, mereu aplecaţi să îţi ureze o zi plăcută. În spatele tău laşi mereu o umbră de salut şi măcar o promisiune pe care o reînnoieşti oridecâteori treci pe aceea alee. Fiecare pas cu greutatea sufletului său se recunoaşte, lăsând câte o urma pe drumul vieţii. Şi după ce ieşi din parcul muzeului primeşti o senzaţie de mulţumire sufletească datorită frunzelor care cu ale lor forme bizare, geometrice ţi se închid în priviri. Şi zile întregi grupate în unităţi de săptămâni care la rândul lor sunt ierarhizate în mănunchiuri de luni şi cicluri de ani, trec fără să le observi conturul; prin ce forma suferă schimbarea timpului? Prin ce fereastră îşi i-au zborul?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)