Despre Nori....

Faptul că avem sau nu nevoie de nori derivă din simplul argument cum că norii ne reprezintă într-un fel. Ei se nasc asemenea unei dorinţe. Îşi cuprind mângâierea doar prin simpla contopire a lor. Devin nervoşi generând vreme urâtă. Când sunt furioşi ne acoperă sufletul de spaimă creînd în noi un fel de panică inexplicabilă. Sunt asemenea unor fractali. Îi iubim când ne zâmbesc deschizându-şi astfel aripa lor protectoare lăsând un fascicol de lumină să ne îmbucure. Din ei, când plâng, cad picuri, de ploaie spunem noi, dar de fapt sunt sentimente devorate de o abstracţie absolută. Au diferite culori şi sunt monocromi doar când, le e dor de o anumită zbenguială. Pentru ei respectul faţă de sine nu margineşte infinitul. Şi îi iubim, îi iubim pentru simplul fapt că sunt nori.
Că sunt nori şi nu sunt oameni. Că orice ai spune pentru ei tăcerea e de aur. Aud doar când vor ei să audă, vorbesc doar când ştiu ce să spună. Îi mai iubim pentru că niciodată nu vorbesc neîntrebaţi. Îi iubim pentru că nu au nevoie de maşini ca să se deplaseze. Îi iubim pentru că nu poluează. Ni dorim şi mai mult atunci când avem nevoie de un prieten pe al cărui umăr de puf să plângem şi oricât am plânge ei ne-ar absorbi ca un burete de toate necazurile vieţii. Îi urâm că nu se îmbolnăvesc. Sunt o iluzie reală pe albastrul infinit al cerului şi oricât am vrea să îi atingem ei se prefac de neatins. Îi percepem camuflaţi de o nelinişte eternă. Îi iubim şi mai mult când după o lungă perioadă a vacanţei lor ne răcoresc precum o ploaie în savană după o noapte polară. Sunt foarte torenţiali. Dacă ştim să-i ascultăm ne-ar alina cu gânguritul lor de harfă. Iar cand ninge, se crede că îsi leapădă blana cea albă. Ne oferă mici satisfacţii generând mari bucurii. Nu obişnuiesc să promită cum de asemenea nu pot să-şi ţină promisiunea. Sunt rebeli şi nostalgici. Cred în lumea de apoi.
La anumite latitudini sunt baricadaţi politic în fronturi. Nu cunoaştem legile lor şi de aceea nu putem să-i controlăm. Speculăm de ceea ce alţii cred că şi-au dat seama că îi pot înţelege. Sunt şi ei părinţi. Dincolo de ei e doar vid. E liantul ce ne desparte de acel vid. După cum spunea Nietzche în "Aşa grăita Zarathustra" - "animal-om-supraom", ei pot fi doar "nori-nori-nori" şi nimic altceva. Nu există diferenţe ireconciliabile între nori. Nu divorţează. Nu îşi abandonează copii. Nu cerşesc şi nu fură. Stau mereu neclintiţi acolo sus ca nişte ziduri de cetate. Nu se droghează, îi drogam noi în schimb cu particule de praf, freoni şi CFC-uri. Ei nu fac abuz de conştiinţă.
Nu tânjesc după fete frumoase. Mănâncă doar aer, beau doar aer. Nu se constipă. Sunt mereu lucizi în ciuda aprenţei lor. Nu au organe. Sunt foarte viscerali. Nu sunt meschini, fuduli sau misogini. Prin ei se reflectă cel mai bine acel "afterglow", straniu si totuşi cât se poate de real. Nu aparţin vreunei clase de miraj. Dezordinea e punctul lor forte. Dacă le-am putea insufla viaţă ar refuza categoric. Nu le lipseşte nimic căci au eternitate. Sunt copleşiţi de emoţie atunci când ne inmulţim. Stau la soare mai mult decât noi, dar asta nu îi deranjează.
Urcă şi coboară dupa bunul lor plac. Viaţa noastră n-ar mai fi la fel fără ei. Apar ca nişte timbre gata să fie lipite pe amplul atmosferic. Curenţii de aer le sunt briză şi răcoare. Sunt leneşi şi triumfă la soare. Devorează microni de particule din iubire ca să rămână constanţi.
Dacă ne vine să credem sau nu, norii se interpun între noi şi ceva (cineva). Cu aspect vălurit, dospit şi de diferite nuanţe parcă ne îndeamnă la meditaţie. Pentru ei noţiunea de timp nu există, deoarece timpul lor e absolut. Între lumea lor şi cea a noastră nu există nici măcar un punct tangent care să ne apropie unul de altul, poate doar linia orizontului, unde, retina ochiului uman receptează acel miraj. Ei nu se grăbesc, dar, pentru ce ar face-o? Nu merg la piaţă sau la "mall" în fiecare zi. Nu duc grija zilei de mâine.
Nu filosofează şi nici nu au puncte de vedere diferite. Se mulţumesc să fie ei, să fie nori. Crează instantaneul. Dorm cât e ziua de lungă, iar noaptea nu avem nici cea mai vagă idee că ce vor face. Ne domina prin imensitatea spaţiilor ocupate. Sentimentele pierdute în vazduh le reîntalnim la ei, aşezate pe un umăr atât de "fluffy" încât nici nu ne imaginăm. Pentru unii ei reprezintă un "swamp" al văzduhului, pentru alţii un "marécage" infinit şi întâmplător. Reprezintă pe bună dreptate cel mai intins deşert al lumii, un deşert cvasiproductiv, decât numai din perspectivă vizuală. Sunt latent consternaţi, dar fără constrângeri. Seamană cu bunici noştrii gata oricând să ne spună o poveste fără sfârşit iarna la gura sobei. Nu rămân datori nimănui. Marchează Începutul şi Sfârşitul, neştiind însă care e începutul sau unde se termină. Sunt mereu în căutarea originilor lor. Reprezintă locul de veci al omenirii. Transpiraţia lor ne este nouă alinare. Rareori răspund la incantaţii umaniste. Sunt identici dar nu aceeiaşi. Sunt actorii scenei de peste noi. Sunt an dupa an la fel.
Norii sunt mormane de gânduri ce rătăcesc fără sfârşit deasupra noastră. Sunt atat de fragili încat, o adiere simplă de vânt îi dispersează şi îi descentrează din unitatea lor. Bâlbăitul lor mofturos ne produce reumatism. Câteodată îmbracă forme umane adesea sub formă de chipuri. Ei sunt umbrela împotriva ploilor de corpuscului şi raze. Sunt atât de gentili şi plini de politeţe încât în zilele geroase de iarnă permit soarelui să îşi arate colţii. Câteodată soarele se ruşineaza şi se ascunde dupa ei. Sunt albi precum strămoşii lor. Enormitatea lor în imensul văzduh îi fac să fie foarte modeşti încât această modestie este împinsî până la limite; limite a căror limite sunt încă indescifrabile ochiului uman.
Sobrietatea lor ne uimeşte pe toţi. Îşi urmează calea la nesfârşit ca o turmă de balene în cautarea hranei. Au văzut multe la viaţa lor. Au văzut cum s-a născut Pământul, dar ce e mai esenţial au văzut cum s-a născut viaţa. Le datorăm multe şi nu ştim cum să-i răsplătim. Nevoia ne împingela extreme. Am fiîn stare să anihilăm pătura gazoasă de deasupra noastră doar pentru un plus de confort. Şi în clipa aceea vom uita de ei. Vom uita că datorită lor ne-am împins existenţa. Şi dacă nu vor mai fi? Vom mai fi? Atunci între noi şi ceea ce e deasupra lor va fi un imens necunoscut. Va fi lumea altora. Noi vom evolua să existăm în continuare. Dar ei, norii, vor fi şi ei prezenţi sub forme invizibile de particule fine. Exagerăm dacă aşa credem că se va întâmpla. Ceea ce stă scris este doar prefigurarea unui scenariu din ceea ce ar putea urma. Sunt cei mai mari confidenţi ai oamenilor de care nici un secret n-a trecut neobservat. Sunt asemenea albuşului de ou. Grădini suspendate fără vegetaţie. Imenşi coloşi fără statui. O trupa fără solist. Solitudinea însăşi îi reprezintă căcisinguri s-au născut şi singuri vor muri. Prin faptul că mărşăluiesc toată ziua ei sunt foarte mulţumiţi. Privirea lor e brodată cu flori albe.Ar reprezenta un perfect cavou de cristal unde să zacă omenirea, să se regenereze, să se îndrepte.