Intre doua maini
Intre doua maini
Intre doua maini exista si o zi de azi
Exista spatiu, exista timp…
Exista ceruri si un singur anotimp.
Intre doua maini esti tu, sunt eu
Imbratisati vom fi mereu
Posteritatii, sa inteleaga, cat de greu
Eu mi-s tu si tu mi-esti eu.
Intre doua maini ajungi sa cuprinzi
Idile parfumate din amoruri secrete
Umbre, cu vesminte palide cochete
Intre doua maini si o dimineata frugala
Exista o simpla pagina banala.
Consideraţii teoretic – conceptuale referitoare la dinamica peisajeră
Adesea, veridicitatea asupra dinamicii peisajului este negatã de cãtre chiar principalul sãu actor, omul. Peisajul ºi Omul se prezintã ca fiind douã entitãþi diferite. Fiecare dintre aceste douã entitãþi se pot influenþa reciproc constituind astfel un sistem, unde fiecare dintre entitãþi se prezintã parte a unui subsitem. Se pot crea anumite decalaje temporale ºi spaþiale, doar prin influenþarea prea multã a uneia dintre entitãþile susmenþionate conducând astfel la progresul unuia faþã de celãlalt ºi regresul celuilalt.
Unitatea spaþialã pe care se dezvoltã cele douã subsisteme antagonice, se prezintã ca o unitate staticã, în aparenþã, care conferã celor douã componente o anumitã dinamicã, ce se propagã reversibil în ambele subsisteme sub formã de þesuturi de informaþii, în mod egal, urmând ca de la recepþionarea informaþiei ºi pânã la finalizarea acesteia unitatea temporalã sã fie diferitã pentru ambele subsisteme. De aici se ajunge la crearea un decalaj temporal între dinamismul celor douã subsisteme.
Tot ceea ce gândim despre peisaj sunt grele speculaþii în ceea ce priveºte gândirea noastrã. Ar trebui sã percepem senzaþia conform cãreia peisajul nu mai este ceea ce a fost (descriptiv), adicã o simplã descriere, ci a devenit o sursã de informaþii în care feed-back-urile sunt evidente.
Ar trebui gãsitã o soluþie pentru corectarea gravitãþii vizuale deoarece acesta este singurul mijloc prin care putem explica peisajul ºi toate mecanismele lui. Decriptarea tuturor mecanismelor interne sau externe ale dinamicii peisajere poate sã ducã la întelegerea ºi cunoaºterea multiplelor schimbãri survenite în cadrul acestei dinamici.
Dinamica peisajerã are ca principalã sursã, fãrã de care nimic din ceea ce existã pe Pãmânt nu poate progresa, radiaþia solarã. Informaþia acestei radiaþii solare face ca la contactul cu mecanismele sistemului terestru sã se hibridizeze. Nota distinctivã în formarea acestei hibridizãri stã, dealtfel, la progresul peisajului ºi implicit în dinamica acestuia.
Dedublarea omului în, actor al scenei peisajere ºi observator al acesteia creazã astfel un decalaj. Acest decalaj se manifestã în special între cele douã personalitãþi ale omului, respectiv actor ºi observator. Ca ºi observator asistã pasiv la schimbarea faþetei peisajere în timp ce marea majoritatea acþiunilor pro- ºi contra- degradante le obþine sau le face omul în postura de actor al scenei peisajere. Influenþa antropicã se datoreazã efectiv actorului ºi nu observatorului.
Astfel se creazã acel decalaj cognitiv în ceea ce priveºte omul. Acel decalaj nu reprezintã altceva decât dedublarea personalitãþii omului. Punctualitatea peisajului nu mai este ceea ce a fost, adicã peisajul corespunzãtor sezonului estival nu este identic sau mãcar asemãnãtor cu cel de acum 100 de ani. Când observãm un peisaj ne gândim, unii, la ce fel de combinaþii dubioase ale elementelor chimice au luat parte (au asistat) spaþiul ºi timpul.
Omul progreseazã de pe urma peisajului, dar peisajul va profita de acel moment de bucurie al omului creînd astfel un mediu ostil lui dându-i ºansa de a se reafirma la fel cum peisajul s-a afirmat la început (din nimic). Pasivitatea arogantã a omului (observatorului) implicã mai multã activitate peisajerã ºi implicit dezvoltarea multidimensionalã a peisajului. Astfel scutindu-ne de timp vom avea vreme sã zãbovim asupra tuturor lucrurilor.
Întregul merit al omului de a face parte din aceastã importantã scenã peisajerã se datoreazã naturii. Neajunsul dorinþei de a cunoaºte ºi a descoperii cât mai multe a „costat” natura. Configurarea dinamicii peisajere se contempleazã în ochii observatorului. Simþurile umane decodeazã, într-un fel, ritmul destul de accelerat al dinamicii peisajere.
Prin adoptarea de legi pentru protejarea patrimoniului peisajer este nevoie de minþi odihnite. Notificãm aviditatea ºi golul pentru conservarea peisajelor pentru care trebuiesc elaborate legi, decrete, convenþii, etc. O astfel de adoptare s-a fãcut la nivel european prin adoptarea Convenþiei Peisajului. România, de curând intratã în Uniunea Europeanã, a ratificat ºi ea aceastã convenþie. Ne trebuie sã elaborãm astfel de legi ºi la nivel regional, naþional, judeþean ºi chiar local.
Nu se va putea aplica niciodatã o lege, dacã omul, fie el actor, observator, politic, nu va renunþa la influenþele sale bazate pe propriile motivaþii sau motivaþiile celor din jur. De fapt, orice tentativã de salvgardare a peisajelor este înãbuºitã de propriile motivaþii personale ale promotorilor legilor.
Pe lângã om, care se presupune a fi principalul modelator al scenei peisajere, se poate adãuga influenþa factorilor climatici, edafici, biogeografici, chimici, fizici, geologici, etc., care pot modifica dinamica peisajerã pe termen scurt, mediu sau chiar pe termen lung. Aparent starea de normalitate reflectatã în ochii observatorului este expusã doar la macroscarã pe când incipienþa dinamicii se dezvoltã la microscarã unde aparatul vizual nu are receptivitatea de a pãtrunde. Intensitatea cu care se manifestã aceastã dinamicã va fi mai mare ºi va evolua mai bine acolo unde intensitatea factorilor ce acþioneazã va fi cea mai micã .
Repetabilitatea acestui proces, al dinamicii, scade invers proporþional cu trecerea timpului, adicã va fi mai micã deoarece evolueazã. În ceea ce priveºte durabilitatea acesteia se poate doar presupune cã va continua indiferent de formã si stadiul de evoluþie. Omul poate acþiona ºi în postura de catalizator.
Unitatea spaþialã pe care se dezvoltã cele douã subsisteme antagonice, se prezintã ca o unitate staticã, în aparenþã, care conferã celor douã componente o anumitã dinamicã, ce se propagã reversibil în ambele subsisteme sub formã de þesuturi de informaþii, în mod egal, urmând ca de la recepþionarea informaþiei ºi pânã la finalizarea acesteia unitatea temporalã sã fie diferitã pentru ambele subsisteme. De aici se ajunge la crearea un decalaj temporal între dinamismul celor douã subsisteme.
Tot ceea ce gândim despre peisaj sunt grele speculaþii în ceea ce priveºte gândirea noastrã. Ar trebui sã percepem senzaþia conform cãreia peisajul nu mai este ceea ce a fost (descriptiv), adicã o simplã descriere, ci a devenit o sursã de informaþii în care feed-back-urile sunt evidente.
Ar trebui gãsitã o soluþie pentru corectarea gravitãþii vizuale deoarece acesta este singurul mijloc prin care putem explica peisajul ºi toate mecanismele lui. Decriptarea tuturor mecanismelor interne sau externe ale dinamicii peisajere poate sã ducã la întelegerea ºi cunoaºterea multiplelor schimbãri survenite în cadrul acestei dinamici.
Dinamica peisajerã are ca principalã sursã, fãrã de care nimic din ceea ce existã pe Pãmânt nu poate progresa, radiaþia solarã. Informaþia acestei radiaþii solare face ca la contactul cu mecanismele sistemului terestru sã se hibridizeze. Nota distinctivã în formarea acestei hibridizãri stã, dealtfel, la progresul peisajului ºi implicit în dinamica acestuia.
Dedublarea omului în, actor al scenei peisajere ºi observator al acesteia creazã astfel un decalaj. Acest decalaj se manifestã în special între cele douã personalitãþi ale omului, respectiv actor ºi observator. Ca ºi observator asistã pasiv la schimbarea faþetei peisajere în timp ce marea majoritatea acþiunilor pro- ºi contra- degradante le obþine sau le face omul în postura de actor al scenei peisajere. Influenþa antropicã se datoreazã efectiv actorului ºi nu observatorului.
Astfel se creazã acel decalaj cognitiv în ceea ce priveºte omul. Acel decalaj nu reprezintã altceva decât dedublarea personalitãþii omului. Punctualitatea peisajului nu mai este ceea ce a fost, adicã peisajul corespunzãtor sezonului estival nu este identic sau mãcar asemãnãtor cu cel de acum 100 de ani. Când observãm un peisaj ne gândim, unii, la ce fel de combinaþii dubioase ale elementelor chimice au luat parte (au asistat) spaþiul ºi timpul.
Omul progreseazã de pe urma peisajului, dar peisajul va profita de acel moment de bucurie al omului creînd astfel un mediu ostil lui dându-i ºansa de a se reafirma la fel cum peisajul s-a afirmat la început (din nimic). Pasivitatea arogantã a omului (observatorului) implicã mai multã activitate peisajerã ºi implicit dezvoltarea multidimensionalã a peisajului. Astfel scutindu-ne de timp vom avea vreme sã zãbovim asupra tuturor lucrurilor.
Întregul merit al omului de a face parte din aceastã importantã scenã peisajerã se datoreazã naturii. Neajunsul dorinþei de a cunoaºte ºi a descoperii cât mai multe a „costat” natura. Configurarea dinamicii peisajere se contempleazã în ochii observatorului. Simþurile umane decodeazã, într-un fel, ritmul destul de accelerat al dinamicii peisajere.
Prin adoptarea de legi pentru protejarea patrimoniului peisajer este nevoie de minþi odihnite. Notificãm aviditatea ºi golul pentru conservarea peisajelor pentru care trebuiesc elaborate legi, decrete, convenþii, etc. O astfel de adoptare s-a fãcut la nivel european prin adoptarea Convenþiei Peisajului. România, de curând intratã în Uniunea Europeanã, a ratificat ºi ea aceastã convenþie. Ne trebuie sã elaborãm astfel de legi ºi la nivel regional, naþional, judeþean ºi chiar local.
Nu se va putea aplica niciodatã o lege, dacã omul, fie el actor, observator, politic, nu va renunþa la influenþele sale bazate pe propriile motivaþii sau motivaþiile celor din jur. De fapt, orice tentativã de salvgardare a peisajelor este înãbuºitã de propriile motivaþii personale ale promotorilor legilor.
Pe lângã om, care se presupune a fi principalul modelator al scenei peisajere, se poate adãuga influenþa factorilor climatici, edafici, biogeografici, chimici, fizici, geologici, etc., care pot modifica dinamica peisajerã pe termen scurt, mediu sau chiar pe termen lung. Aparent starea de normalitate reflectatã în ochii observatorului este expusã doar la macroscarã pe când incipienþa dinamicii se dezvoltã la microscarã unde aparatul vizual nu are receptivitatea de a pãtrunde. Intensitatea cu care se manifestã aceastã dinamicã va fi mai mare ºi va evolua mai bine acolo unde intensitatea factorilor ce acþioneazã va fi cea mai micã .
Repetabilitatea acestui proces, al dinamicii, scade invers proporþional cu trecerea timpului, adicã va fi mai micã deoarece evolueazã. În ceea ce priveºte durabilitatea acesteia se poate doar presupune cã va continua indiferent de formã si stadiul de evoluþie. Omul poate acþiona ºi în postura de catalizator.
Complexitate si finete noroasa
Norii reprezinta informatii de o complexitate covarsitoare. Atat de complexa precum imaginea alaturata. Acesti nori lenticulari pari a fi comprimati ca intr-o menghina de catre fortele atmosferei.
Marginile lor dispuse in forme valurite se etaleaza in vazduh creind diverse impresii celor ce isi fac timp sa priveasca cerul.
Licenta
Exaclam cu tarie ca sunt aproape gata sa mai fac si ultimul pas!!!!
Un ultim pas al carui greutate o resimt de doi ani incoace. E ca si reumatismul, nu cred sa ma lase vreodata in pace....o cicatrice invizibila va ramane mereu!
Mairde...Sans contrafacon..je suis un garcon..
....Licenta am luat-o....in glorie si triumf bat azi clopotele, cel putin in cazul meu, niciodata negrul nu s-a intiparit mai bine pe alb!!!
Excelsior!!!
Un ultim pas al carui greutate o resimt de doi ani incoace. E ca si reumatismul, nu cred sa ma lase vreodata in pace....o cicatrice invizibila va ramane mereu!
Mairde...Sans contrafacon..je suis un garcon..
....Licenta am luat-o....in glorie si triumf bat azi clopotele, cel putin in cazul meu, niciodata negrul nu s-a intiparit mai bine pe alb!!!
Excelsior!!!
Despre Nori....
Faptul că avem sau nu nevoie de nori derivă din simplul argument cum că norii ne reprezintă într-un fel. Ei se nasc asemenea unei dorinţe. Îşi cuprind mângâierea doar prin simpla contopire a lor. Devin nervoşi generând vreme urâtă. Când sunt furioşi ne acoperă sufletul de spaimă creînd în noi un fel de panică inexplicabilă. Sunt asemenea unor fractali. Îi iubim când ne zâmbesc deschizându-şi astfel aripa lor protectoare lăsând un fascicol de lumină să ne îmbucure. Din ei, când plâng, cad picuri, de ploaie spunem noi, dar de fapt sunt sentimente devorate de o abstracţie absolută. Au diferite culori şi sunt monocromi doar când, le e dor de o anumită zbenguială. Pentru ei respectul faţă de sine nu margineşte infinitul. Şi îi iubim, îi iubim pentru simplul fapt că sunt nori.
Că sunt nori şi nu sunt oameni. Că orice ai spune pentru ei tăcerea e de aur. Aud doar când vor ei să audă, vorbesc doar când ştiu ce să spună. Îi mai iubim pentru că niciodată nu vorbesc neîntrebaţi. Îi iubim pentru că nu au nevoie de maşini ca să se deplaseze. Îi iubim pentru că nu poluează. Ni dorim şi mai mult atunci când avem nevoie de un prieten pe al cărui umăr de puf să plângem şi oricât am plânge ei ne-ar absorbi ca un burete de toate necazurile vieţii. Îi urâm că nu se îmbolnăvesc. Sunt o iluzie reală pe albastrul infinit al cerului şi oricât am vrea să îi atingem ei se prefac de neatins. Îi percepem camuflaţi de o nelinişte eternă. Îi iubim şi mai mult când după o lungă perioadă a vacanţei lor ne răcoresc precum o ploaie în savană după o noapte polară. Sunt foarte torenţiali. Dacă ştim să-i ascultăm ne-ar alina cu gânguritul lor de harfă. Iar cand ninge, se crede că îsi leapădă blana cea albă. Ne oferă mici satisfacţii generând mari bucurii. Nu obişnuiesc să promită cum de asemenea nu pot să-şi ţină promisiunea. Sunt rebeli şi nostalgici. Cred în lumea de apoi.
La anumite latitudini sunt baricadaţi politic în fronturi. Nu cunoaştem legile lor şi de aceea nu putem să-i controlăm. Speculăm de ceea ce alţii cred că şi-au dat seama că îi pot înţelege. Sunt şi ei părinţi. Dincolo de ei e doar vid. E liantul ce ne desparte de acel vid. După cum spunea Nietzche în "Aşa grăita Zarathustra" - "animal-om-supraom", ei pot fi doar "nori-nori-nori" şi nimic altceva. Nu există diferenţe ireconciliabile între nori. Nu divorţează. Nu îşi abandonează copii. Nu cerşesc şi nu fură. Stau mereu neclintiţi acolo sus ca nişte ziduri de cetate. Nu se droghează, îi drogam noi în schimb cu particule de praf, freoni şi CFC-uri. Ei nu fac abuz de conştiinţă.
Nu tânjesc după fete frumoase. Mănâncă doar aer, beau doar aer. Nu se constipă. Sunt mereu lucizi în ciuda aprenţei lor. Nu au organe. Sunt foarte viscerali. Nu sunt meschini, fuduli sau misogini. Prin ei se reflectă cel mai bine acel "afterglow", straniu si totuşi cât se poate de real. Nu aparţin vreunei clase de miraj. Dezordinea e punctul lor forte. Dacă le-am putea insufla viaţă ar refuza categoric. Nu le lipseşte nimic căci au eternitate. Sunt copleşiţi de emoţie atunci când ne inmulţim. Stau la soare mai mult decât noi, dar asta nu îi deranjează.
Urcă şi coboară dupa bunul lor plac. Viaţa noastră n-ar mai fi la fel fără ei. Apar ca nişte timbre gata să fie lipite pe amplul atmosferic. Curenţii de aer le sunt briză şi răcoare. Sunt leneşi şi triumfă la soare. Devorează microni de particule din iubire ca să rămână constanţi.
Dacă ne vine să credem sau nu, norii se interpun între noi şi ceva (cineva). Cu aspect vălurit, dospit şi de diferite nuanţe parcă ne îndeamnă la meditaţie. Pentru ei noţiunea de timp nu există, deoarece timpul lor e absolut. Între lumea lor şi cea a noastră nu există nici măcar un punct tangent care să ne apropie unul de altul, poate doar linia orizontului, unde, retina ochiului uman receptează acel miraj. Ei nu se grăbesc, dar, pentru ce ar face-o? Nu merg la piaţă sau la "mall" în fiecare zi. Nu duc grija zilei de mâine.
Nu filosofează şi nici nu au puncte de vedere diferite. Se mulţumesc să fie ei, să fie nori. Crează instantaneul. Dorm cât e ziua de lungă, iar noaptea nu avem nici cea mai vagă idee că ce vor face. Ne domina prin imensitatea spaţiilor ocupate. Sentimentele pierdute în vazduh le reîntalnim la ei, aşezate pe un umăr atât de "fluffy" încât nici nu ne imaginăm. Pentru unii ei reprezintă un "swamp" al văzduhului, pentru alţii un "marécage" infinit şi întâmplător. Reprezintă pe bună dreptate cel mai intins deşert al lumii, un deşert cvasiproductiv, decât numai din perspectivă vizuală. Sunt latent consternaţi, dar fără constrângeri. Seamană cu bunici noştrii gata oricând să ne spună o poveste fără sfârşit iarna la gura sobei. Nu rămân datori nimănui. Marchează Începutul şi Sfârşitul, neştiind însă care e începutul sau unde se termină. Sunt mereu în căutarea originilor lor. Reprezintă locul de veci al omenirii. Transpiraţia lor ne este nouă alinare. Rareori răspund la incantaţii umaniste. Sunt identici dar nu aceeiaşi. Sunt actorii scenei de peste noi. Sunt an dupa an la fel.
Norii sunt mormane de gânduri ce rătăcesc fără sfârşit deasupra noastră. Sunt atat de fragili încat, o adiere simplă de vânt îi dispersează şi îi descentrează din unitatea lor. Bâlbăitul lor mofturos ne produce reumatism. Câteodată îmbracă forme umane adesea sub formă de chipuri. Ei sunt umbrela împotriva ploilor de corpuscului şi raze. Sunt atât de gentili şi plini de politeţe încât în zilele geroase de iarnă permit soarelui să îşi arate colţii. Câteodată soarele se ruşineaza şi se ascunde dupa ei. Sunt albi precum strămoşii lor. Enormitatea lor în imensul văzduh îi fac să fie foarte modeşti încât această modestie este împinsî până la limite; limite a căror limite sunt încă indescifrabile ochiului uman.
Sobrietatea lor ne uimeşte pe toţi. Îşi urmează calea la nesfârşit ca o turmă de balene în cautarea hranei. Au văzut multe la viaţa lor. Au văzut cum s-a născut Pământul, dar ce e mai esenţial au văzut cum s-a născut viaţa. Le datorăm multe şi nu ştim cum să-i răsplătim. Nevoia ne împingela extreme. Am fiîn stare să anihilăm pătura gazoasă de deasupra noastră doar pentru un plus de confort. Şi în clipa aceea vom uita de ei. Vom uita că datorită lor ne-am împins existenţa. Şi dacă nu vor mai fi? Vom mai fi? Atunci între noi şi ceea ce e deasupra lor va fi un imens necunoscut. Va fi lumea altora. Noi vom evolua să existăm în continuare. Dar ei, norii, vor fi şi ei prezenţi sub forme invizibile de particule fine. Exagerăm dacă aşa credem că se va întâmpla. Ceea ce stă scris este doar prefigurarea unui scenariu din ceea ce ar putea urma. Sunt cei mai mari confidenţi ai oamenilor de care nici un secret n-a trecut neobservat. Sunt asemenea albuşului de ou. Grădini suspendate fără vegetaţie. Imenşi coloşi fără statui. O trupa fără solist. Solitudinea însăşi îi reprezintă căcisinguri s-au născut şi singuri vor muri. Prin faptul că mărşăluiesc toată ziua ei sunt foarte mulţumiţi. Privirea lor e brodată cu flori albe.Ar reprezenta un perfect cavou de cristal unde să zacă omenirea, să se regenereze, să se îndrepte.
Că sunt nori şi nu sunt oameni. Că orice ai spune pentru ei tăcerea e de aur. Aud doar când vor ei să audă, vorbesc doar când ştiu ce să spună. Îi mai iubim pentru că niciodată nu vorbesc neîntrebaţi. Îi iubim pentru că nu au nevoie de maşini ca să se deplaseze. Îi iubim pentru că nu poluează. Ni dorim şi mai mult atunci când avem nevoie de un prieten pe al cărui umăr de puf să plângem şi oricât am plânge ei ne-ar absorbi ca un burete de toate necazurile vieţii. Îi urâm că nu se îmbolnăvesc. Sunt o iluzie reală pe albastrul infinit al cerului şi oricât am vrea să îi atingem ei se prefac de neatins. Îi percepem camuflaţi de o nelinişte eternă. Îi iubim şi mai mult când după o lungă perioadă a vacanţei lor ne răcoresc precum o ploaie în savană după o noapte polară. Sunt foarte torenţiali. Dacă ştim să-i ascultăm ne-ar alina cu gânguritul lor de harfă. Iar cand ninge, se crede că îsi leapădă blana cea albă. Ne oferă mici satisfacţii generând mari bucurii. Nu obişnuiesc să promită cum de asemenea nu pot să-şi ţină promisiunea. Sunt rebeli şi nostalgici. Cred în lumea de apoi.
La anumite latitudini sunt baricadaţi politic în fronturi. Nu cunoaştem legile lor şi de aceea nu putem să-i controlăm. Speculăm de ceea ce alţii cred că şi-au dat seama că îi pot înţelege. Sunt şi ei părinţi. Dincolo de ei e doar vid. E liantul ce ne desparte de acel vid. După cum spunea Nietzche în "Aşa grăita Zarathustra" - "animal-om-supraom", ei pot fi doar "nori-nori-nori" şi nimic altceva. Nu există diferenţe ireconciliabile între nori. Nu divorţează. Nu îşi abandonează copii. Nu cerşesc şi nu fură. Stau mereu neclintiţi acolo sus ca nişte ziduri de cetate. Nu se droghează, îi drogam noi în schimb cu particule de praf, freoni şi CFC-uri. Ei nu fac abuz de conştiinţă.
Nu tânjesc după fete frumoase. Mănâncă doar aer, beau doar aer. Nu se constipă. Sunt mereu lucizi în ciuda aprenţei lor. Nu au organe. Sunt foarte viscerali. Nu sunt meschini, fuduli sau misogini. Prin ei se reflectă cel mai bine acel "afterglow", straniu si totuşi cât se poate de real. Nu aparţin vreunei clase de miraj. Dezordinea e punctul lor forte. Dacă le-am putea insufla viaţă ar refuza categoric. Nu le lipseşte nimic căci au eternitate. Sunt copleşiţi de emoţie atunci când ne inmulţim. Stau la soare mai mult decât noi, dar asta nu îi deranjează.
Urcă şi coboară dupa bunul lor plac. Viaţa noastră n-ar mai fi la fel fără ei. Apar ca nişte timbre gata să fie lipite pe amplul atmosferic. Curenţii de aer le sunt briză şi răcoare. Sunt leneşi şi triumfă la soare. Devorează microni de particule din iubire ca să rămână constanţi.
Dacă ne vine să credem sau nu, norii se interpun între noi şi ceva (cineva). Cu aspect vălurit, dospit şi de diferite nuanţe parcă ne îndeamnă la meditaţie. Pentru ei noţiunea de timp nu există, deoarece timpul lor e absolut. Între lumea lor şi cea a noastră nu există nici măcar un punct tangent care să ne apropie unul de altul, poate doar linia orizontului, unde, retina ochiului uman receptează acel miraj. Ei nu se grăbesc, dar, pentru ce ar face-o? Nu merg la piaţă sau la "mall" în fiecare zi. Nu duc grija zilei de mâine.
Nu filosofează şi nici nu au puncte de vedere diferite. Se mulţumesc să fie ei, să fie nori. Crează instantaneul. Dorm cât e ziua de lungă, iar noaptea nu avem nici cea mai vagă idee că ce vor face. Ne domina prin imensitatea spaţiilor ocupate. Sentimentele pierdute în vazduh le reîntalnim la ei, aşezate pe un umăr atât de "fluffy" încât nici nu ne imaginăm. Pentru unii ei reprezintă un "swamp" al văzduhului, pentru alţii un "marécage" infinit şi întâmplător. Reprezintă pe bună dreptate cel mai intins deşert al lumii, un deşert cvasiproductiv, decât numai din perspectivă vizuală. Sunt latent consternaţi, dar fără constrângeri. Seamană cu bunici noştrii gata oricând să ne spună o poveste fără sfârşit iarna la gura sobei. Nu rămân datori nimănui. Marchează Începutul şi Sfârşitul, neştiind însă care e începutul sau unde se termină. Sunt mereu în căutarea originilor lor. Reprezintă locul de veci al omenirii. Transpiraţia lor ne este nouă alinare. Rareori răspund la incantaţii umaniste. Sunt identici dar nu aceeiaşi. Sunt actorii scenei de peste noi. Sunt an dupa an la fel.
Norii sunt mormane de gânduri ce rătăcesc fără sfârşit deasupra noastră. Sunt atat de fragili încat, o adiere simplă de vânt îi dispersează şi îi descentrează din unitatea lor. Bâlbăitul lor mofturos ne produce reumatism. Câteodată îmbracă forme umane adesea sub formă de chipuri. Ei sunt umbrela împotriva ploilor de corpuscului şi raze. Sunt atât de gentili şi plini de politeţe încât în zilele geroase de iarnă permit soarelui să îşi arate colţii. Câteodată soarele se ruşineaza şi se ascunde dupa ei. Sunt albi precum strămoşii lor. Enormitatea lor în imensul văzduh îi fac să fie foarte modeşti încât această modestie este împinsî până la limite; limite a căror limite sunt încă indescifrabile ochiului uman.
Sobrietatea lor ne uimeşte pe toţi. Îşi urmează calea la nesfârşit ca o turmă de balene în cautarea hranei. Au văzut multe la viaţa lor. Au văzut cum s-a născut Pământul, dar ce e mai esenţial au văzut cum s-a născut viaţa. Le datorăm multe şi nu ştim cum să-i răsplătim. Nevoia ne împingela extreme. Am fiîn stare să anihilăm pătura gazoasă de deasupra noastră doar pentru un plus de confort. Şi în clipa aceea vom uita de ei. Vom uita că datorită lor ne-am împins existenţa. Şi dacă nu vor mai fi? Vom mai fi? Atunci între noi şi ceea ce e deasupra lor va fi un imens necunoscut. Va fi lumea altora. Noi vom evolua să existăm în continuare. Dar ei, norii, vor fi şi ei prezenţi sub forme invizibile de particule fine. Exagerăm dacă aşa credem că se va întâmpla. Ceea ce stă scris este doar prefigurarea unui scenariu din ceea ce ar putea urma. Sunt cei mai mari confidenţi ai oamenilor de care nici un secret n-a trecut neobservat. Sunt asemenea albuşului de ou. Grădini suspendate fără vegetaţie. Imenşi coloşi fără statui. O trupa fără solist. Solitudinea însăşi îi reprezintă căcisinguri s-au născut şi singuri vor muri. Prin faptul că mărşăluiesc toată ziua ei sunt foarte mulţumiţi. Privirea lor e brodată cu flori albe.Ar reprezenta un perfect cavou de cristal unde să zacă omenirea, să se regenereze, să se îndrepte.
Ganduri alese
Anumite ganduri, sunt niste rugaciuni. Chemari ale tolerabilului inconstient. Indiferent de pozitia corpului, sufletul cade mereu in genunchi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)